În orașul nostru, un pieton grăbit și cel mai scurt drum rar stau în aceeași propoziție fără să se certe. Mai ales când destinația e gara, locul unde toți avem impresia că timpul e un animal nervos. Și, ca să fie tabloul complet, în cadru apare inevitabil un taximetrist, genul de personaj care știe tot… sau, măcar, știe de ce n-are rost să știe.
Când întrebarea e simplă, iar orașul se preface că n-a auzit
Țin minte o după-amiază de March, când eram în zona gării și am văzut scena clasică: un om cu pași de metronom, ochi pe ceas, privire de om care tocmai și-a adus aminte că trenurile nu așteaptă pe nimeni. Se oprește lângă un trecător, îl măsoară din cap până-n pantofi și scoate întrebarea aceea „de manual”: pe unde e drumul cel mai scurt? Întrebarea are farmecul ei, fiindcă aici drumul cel mai scurt e mereu… ăla care te prinde la două semafoare consecutive.
Omul întrebat nu se grăbește să fie eroul. Nici nu se dă mare localnic, nici nu face pe ghidul turistic de cartier. Doar ridică din umeri, de parcă i-ai cerut să-ți spună câte șuruburi are Podul Basarab. Asta e partea frumoasă la glumele scurte cu taximetriști: mizează pe replici rapide și pe situații pe care le prindem din prima, fiindcă noi trăim zilnic în trafic, între scurtături imaginare și ocolișuri foarte reale.
În trafic, fiecare are dreptate… până când întrebi de traseu
Pietonul insistă, cum insistăm toți când avem impresia că am nimerit lângă cineva care sigur știe. Îl întreabă dacă e localnic, ca și cum asta ar fi o diplomă. Și, fix aici, gluma începe să-și arate colții: e momentul în care aștepți un răspuns mândru, o explicație clară, o indicație cu stânga-dreapta și două repere de tipul covrigăria de la colț. Doar că trecătorul pare să aibă altă meserie… una în care drumul cel mai scurt e, să zicem, un concept flexibil.
„Have you ever noticed that anybody driving slower than you is an idiot, and anyone going faster than you is a maniac?” — George Carlin
Recunosc: când am auzit conversația, m-am oprit ca la teatru stradal. Mi-am dat seama că, în capul meu, eram deja cu pixul pe hartă, desenând trasee, comparând minute, negociind cu semafoarele. Și totuși, tocmai partea asta e delicioasă: noi vrem certitudini, dar realitatea urbană ne servește, cu seriozitate maximă, exact contrariul. Am zâmbit singur, ca omul care știe că urmează o replică de ținut minte la următoarea cursă.
Și replica a venit, simplă și curată, cum vin cele mai bune poante: pietonul întreabă dacă nu cumva e localnic, iar trecătorul răspunde că da… doar că e taximetrist. Atât. O propoziție scurtă, o logică perfect strâmbă și sentimentul că, în orașul ăsta, chiar și direcțiile au simțul umorului.
Comentarii