Există o specie rară, dar foarte gălăgioasă: geniul mândru. Și, ca să fie tabloul complet, lângă el apare mereu cineva pe care lumea îl etichetează rapid drept idiot, de obicei cu o liniște suspectă în privire. Când cei doi fac un pariu, nu te întrebi dacă iese prost, ci doar în ce monedă se plătește orgoliul.
Pariul care miroase a dezastru
Scena e simplă, ca la o masă de cafenea unde se discută „lucruri serioase”: geniul își face încălzirea la ego și zice, cu aer de profesor care a venit să salveze omenirea: pentru fiecare întrebare la care idiotul nu știe răspunsul, plătește 5 dolari. Dar dacă idiotul pune o întrebare la care geniul nu știe răspunsul, primește 5000. Idiotul se uită scurt, ca atunci când ți se pare că oferta e prea bună ca să fie adevărată, și zice: „Okay.”
Geniul pornește cu încălzirea: „Câte continente sunt în lume?” Idiotul nu știe. Clasic. Întinde 5 dolari, fără dramă, fără scuze, fără „stai că știam, dar mi-a căzut internetul”. Geniul se umflă puțin în pene, cum fac oamenii care confundă Wikipedia cu personalitatea.
Apoi vine rândul idiotului. Și aici se simte mirosul de ghicitoare, genul de joc care pare pentru copii, dar te prinde la fel de bine la 35 de ani, când ai facturi și tot nu știi de ce ai intrat în bucătărie. Idiotul întreabă calm: „Ce animal stă în două picioare dar doarme în 3?” Geniul se blochează. Începe să calculeze, să-și amintească documentare, să-și facă în cap un PowerPoint cu picioare, poziții, mamifere, păsări… Nimic.
A day without laughter is a day wasted. — Charlie Chaplin
Ghicitoarea care strică matematica
După minute bune de scărpinat în creier, geniul cedează și scoate 5000 de dolari, cu grimasa unui om care tocmai a aflat că „sigur” nu înseamnă nimic. Și fiindcă e geniu, dar tot om, nu rezistă: „La naiba, am pierdut. Apropo, care era răspunsul la întrebare?” Aici e momentul în care îți dai seama de ce ne plac ghicitorile: îți antrenează atenția, logica și vocabularul, fie că sunt pentru copii de 3-4 ani, fie că sunt ghicitori grele pentru adulți care cred că nu mai sunt păcăliți de nimic.
Eu, recunosc, în punctul ăsta eram de partea idiotului. Nu pentru că aș avea ceva cu oamenii inteligenți, Doamne ferește, ci pentru că orgoliul e ca un sac de cumpărături: dacă îl încarci prea mult, se rupe fix în fața blocului. Mă și vedeam în locul geniului, cu 5000 de dolari mai ușor și cu creierul făcând zgomot de imprimantă veche.
Idiotul se uită la banii lui, apoi la geniu, și fără să clipească îi întinde încă 5 dolari. Atât. Niciun răspuns, nicio explicație, doar plata pentru o întrebare la care nici el nu știa răspunsul. Și, culmea, exact asta era răspunsul.
Comentarii