Există o întrebare care apare inevitabil la mese, la bere sau când ne prinde liftul cu un vecin prea vorbăreț: de ce nu se îngrașă burlacii? E una dintre acele curiozități care pornesc de la un stereotip simpatic și ajung direct în bucătărie, acolo unde o tigaie poate deveni, fără să vrea, personaj principal.
Cântarul, dușmanul invizibil al garsonierei
În teorie, burlacul e omul eficient: mănâncă „ce e”, când e, și nu stă la discuții cu salata. În practică, îl vezi la supermarket, cu coșul plin de „strict necesar”: paste, ceva sos, o pungă de chipsuri „pentru musafiri” (musafirii fiind el, în serial). Și totuși, la cântar nu se vede. Aici începe misterul și, recunosc, începe și suspiciunea: ori cântarul minte, ori omul are o înțelegere secretă cu el.
Gătitul de unul singur: porții „din ochi” și ingrediente „după chef”
Mai e și partea de gătit. Burlacul gătește repede, din reflexe de supraviețuire: puțin ulei, puțină sare, puțin „lasă că merge”. Porțiile sunt exact cât încape în farfurie fără să pară că trăiești pe fugă. Și, între noi fie vorba, când gătești singur, nici nu ai public. Nimeni nu te aplaudă pentru ciorba reușită, nimeni nu te judecă pentru omleta care arată ca o hartă politică după alegeri.
“I cook with wine, sometimes I even add it to the food.” — W.C. Fields
Și totuși, kilogramele nu țin cont de statutul civil
Dincolo de glumă, kilogramele se adună din lucruri plictisitoare: metabolism, porții, mișcare și cât de des te împrietenești cu „încă o felie”. Nu te îngrași pentru că ești însurat sau burlac, ci pentru că mănânci mai mult decât consumi, iar asta e o matematică pe care n-o înduplecă nici verigheta, nici libertatea.
Mica piesă de teatru din tigaie
Dar stereotipul cu burlacul are farmec fiindcă prinde o scenă pe care o știm cu toții: tigaia care nu vrea să colaboreze. E momentul acela când te crezi chef, te uiți în tigaie cu aer de profesionist și, când să pui în farfurie, realizezi că realitatea are alt plan. Ceva rămâne acolo. Ceva se încăpățânează. Și, dintr-odată, porția ta devine… negociabilă.
Eu, unul, am avut o perioadă în care mi-am zis că sunt „disciplinat”: porții mici, fără desert, aproape sport (adică urcat scările când era liftul ocupat). Apoi am observat că disciplina mea era, de fapt, o combinație de lene și o tigaie care se comporta ca un magnet pentru mâncare. Începusem să cred că am metabolism de adolescent, dar adevărul mirosea a ars.
Și acum vine explicația care circulă de ani de zile prin umorul nostru: la întrebarea de ce nu se îngrașă burlacii, răspunsul e că mănâncă doar jumătate din ceea ce gătesc. Iar cealaltă jumătate, cum să zic elegant, rămâne lipită de tigaie.
Comentarii