În fiecare familie există un moment în care cineva rostește, cu gravitatea unui buletin meteo apocaliptic: „toate ciupercile sunt periculoase”. De obicei, se întâmplă fix când îți faci planuri să ieși la aer, să culegi ceva „natural”, să te simți gospodarul pădurii. Iar când apare întrebarea despre ghebe, se ridică sprâncene, se lasă o pauză și simți că urmează o poveste pe care n-o să mai poți s-o „dez-culegi” din minte.
Pădurea, manualul nostru de supraviețuire (și de familie)
La noi, culesul de ciuperci e sport național neoficial: pleci „doar o oră” și te întorci după-amiază, cu o pungă, două povești și trei opinii contradictorii despre ce ai adunat. Ghebele, ca să lămurim și partea serioasă, sunt niște ciuperci comestibile foarte apreciate la tigaie, cunoscute des ca Armillaria mellea, adică ghebe de toamnă sau ghebe de miere, și apar pe lemn în descompunere, rădăcini și trunchiuri, mai ales spre sfârșit de vară și toamna. Doar că, exact ca la rude, nu toate „arată la fel” și nu toate sunt de încredere.
Scena clasică: tatăl – veteran de pădure, fiul – entuziast cu ochi mari și telefonul pregătit pentru poze „de pus la story”. Și începe lecția, din aia spusă cu ton de proces-verbal, ca să țină minte și când o să aibă el copii:
– Fiule, ține minte, toate ciupercile sunt periculoase…
Pauză. Fiul, curios, lovește exact unde trebuie:
– Chiar și ghebele?
Tatăl nu clipește:
– Chiar și ghebele, fiule.
Și aici, normal, vine întrebarea care strică liniștea pădurii:
– Cum așa?
„The most powerful comic weapon is the truth.” — Mark Twain
Frica de ciuperci: jumătate sănătate, jumătate dramă
E drept, există motive reale să fii atent: mai sunt și ghebe false, și specii care pot fi otravitoare, iar „seamănă” e un verb care, în pădure, nu ține loc de siguranță. De-aia, când ne apucăm de cules, ne uităm la detalii, comparăm cu imagini, întrebăm pe cineva care știe, și avem măcar bunul-simț să nu mâncăm ce nu putem identifica fără dubii. Numai că, uneori, avertismentele din familie nu vin din cărți… vin din amintiri.
Când morala se face mică și personală
Tatăl, după „Cum așa?”, nu mai e la fel de sigur pe el. Se uită în zare, ca și cum ar căuta o potecă de scăpare între doi fagi. Genul de tăcere care spune: „Dacă spun asta, schimb atmosfera.” Fiul încă ține coșul în mână și așteaptă explicația ca pe o rețetă secretă. Iar tu, ca martor, simți cum lecția despre ciuperci alunecă încet spre o lecție despre viață, alegeri și… persoane pe care le întâlnești când nu te aștepți.
Eu, unul, am pățit-o: am plecat după ciuperci cu gândul la mămăligă și usturoi și m-am întors cu încă o teorie despre cum funcționează universul. E ceva în pădurea de toamnă care te face să te crezi detectiv, bucătar și filosof, până când cineva din familie îți taie elanul cu o replică simplă. Și rămâi cu senzația aia că pericolul nu e mereu în coș.
Și atunci tatăl înghite în sec, se uită la fiu și, fără să ridice vocea, livrează motivul pentru care „chiar și ghebele” intră la capitolul risc:
– Păi… când culegeam ghebe am întâlnit-o pe mă-ta. Atât.
Comentarii