Nu știu cum se face, dar toate familiile au o bunică care simte lucruri înainte să se întâmple și un nepot care pune întrebări fix când nu trebuie. Iar când scena se petrece într-o peșteră, cu un trib întreg la grămadă, e clar că urmează genul ăla de replică pe care o ții minte și o spui mai departe, cu pauza corectă, ca să doară râsul.
Peștera: garsoniera preistorică, varianta "cu aer condiționat"
Imaginează-ți: acum mii de ani, într-o peșteră locuită de o comunitate cât o scară de bloc mai aglomerată. Fum pe tavan, povești la foc, toată lumea cu treabă, iar liniștea aia de seară preistorică în care auzi până și cum îți cade moralul când n-ai prins loc mai aproape de flacără.
Și, din senin, una dintre bătrânele tribului își drege vocea. Nu pentru un discurs motivațional despre vânătoare, nu pentru tradiții, nu pentru că iar a dispărut cineva cu pielea de urs. Spune simplu, ca și cum ar comenta despre vreme: Auzi, nepoate, peștera asta mai are o ieșire!
Nepotul: departamentul de întrebări incomode
Nepotul, care probabil tocmai încerca să înțeleagă de ce s-a inventat roata dar nu și papucul de casă, se întoarce și pune întrebarea logică. Din aia sinceră, curată, de copil: De unde știi, mamaie? În momentul ăsta, deja simți direcția bancului: e genul de situație simplă, cu o întrebare inocentă și o logică neașteptată, de aia bancul cu peștera are o ieșire apare mereu prin colecții de bancuri scurte noi și prin selecții de bancul zilei, că merge la orice masă în familie.
"Against the assault of laughter nothing can stand." — Mark Twain
Recunosc, eu aici mă pregătesc pentru un răspuns înțelept. Poate bunica e exploratoare, poate a ținut minte harta peșterii, poate a urmărit liliecii, poate are un simț ancestral al orientării. Mă și văd dând din cap, grav, ca și cum aș fi înțeles ceva profund despre supraviețuire, când de fapt doar îmi place cum sună.
Și apoi vine replica. Exact cum trebuie.
Bătrâna nu se complică. Nu povestește, nu demonstrează, nu cere validare de la consiliul tribului. Se uită la el cu aerul acela de om care a trăit destul cât să nu mai piardă timpul și zice, scurt, tăios, perfect: Simt curent! Și, pentru o secundă, toată peștera devine brusc foarte modernă: nu mai e adăpost, e sufragerie cu geamurile deschise. Asta e frumusețea: preistoria trece, curentul rămâne.
Comentarii