Când auzi de un deținut care a furat 10 kg de aur și de o scrisoare trimisă acasă, știi deja că urmează ceva cu iz de șmecherie prost camuflată. Genul acela de situație în care omul crede că-i mai isteț decât toți, iar viața îi pregătește, evident, o mică umilință cu poșta la mijloc.
Scrisoarea care a pus pe jar toată curtea
În poveste, deținutul nu doar că a făcut rost de aur și a scăpat de Poliție, dar se apucă să-i scrie soției cu o grijă suspect de mare. Îi spune să nu sape în grădina din spatele casei, fiindcă „știi tu de ce”. Aici începe mecanismul bancului: replica pare serioasă, dar tocmai seriozitatea ei îl face comic. Exact genul de banc românesc care circulă ușor între noi și apare și în căutările după cele mai tari bancuri sau bancuri vechi, numai bun de scos la suprafață când vrem o ironie scurtă și sănătoasă.
Soția, firește, nu apucă să facă pe misterioasa. Poliția citește scrisoarea, intră în priză și vine cu utilaje, ca la o lucrare de infrastructură, nu ca la o simplă bănuială. Sapă toată grădina, răscolesc fiecare palmă de pământ, iar rezultatul e fix ce ne așteptam după atâta ambalaj: nimic. Bancul funcționează tocmai fiindcă ne duce într-o direcție total greșită, iar seriozitatea autorităților ajunge să lucreze gratis pentru deținut.
Poanta adevărată vine abia a doua zi
Aici apare răsucirea care îl face să merite ținut minte. A doua zi, deținutul îi scrie din nou soției, calm, aproape gospodărește: acum poți să plantezi roșiile. Și gata, tot misterul se transformă într-o glumă rece, scurtă și perfectă. Nu mai e vorba despre aur, nici despre săpat, ci despre cum un om aflat după gratii reușește să pună Poliția la muncă pentru propria lui grădină. Ironia e atât de simplă, încât tocmai de aia prinde.
„Umorul este o forță serioasă.” — Oscar Wilde
Eu, sincer, aici râd mai ales la partea în care toată lumea muncește cu spor, iar omul din celulă trimite instrucțiuni ca un mic dirijor al haosului. E genul de glumă care te face să dai din cap și să zici: da, asta e prea românească în spirit ca să nu meargă.
În final, bancul rămâne exact cum trebuie: aurul e grav, furtul e grav, dar poanta se sprijină doar pe contrastul absurd dintre suspiciune și rezultatul de la final. Iar replica despre roșii închide povestea cu un zâmbet scurt, de parcă tot satul știa că adevărata lovitură nu era în pământ, ci în mintea celui care a scris scrisoarea.
Comentarii