La orice nuntă sau aniversare de familie apare inevitabil momentul cu Ce pereche frumoasă! și Vă stă bine împreună! Spuse cu zâmbetul acela de om care a mâncat deja sarmale și se simte dator să contribuie și cu o vorbă bună. Apoi vine întrebarea care pare nevinovată, dar are potențial să aprindă un mic incendiu de orgolii: De cât timp sunteți căsătoriți?
Întrebarea care sună simplu, dar are subînțelesuri
Am pățit-o și eu la o masă lungă, cu pahare care se ciocneau mai des decât se schimbau farfuriile. Îi priveam pe cei doi: ea, impecabilă, cu privirea aia care îți spune că știe unde e fiecare lucru din casă; el, relaxat, cu aerul că a venit doar să „ajute” și deja a obosit. În jur, rudele făceau inventarul clasic: cine cu cine, când, de ce, cât, dacă mai vine un copil sau măcar un câine.
Numai că despre căsătorie, la noi, se vorbește mereu cu două straturi: unul oficial, cu acte și semnături, și unul domestic, cu „ai luat pâine?” și „de ce e iar prosopul ud?”. În sensul ei din DEX, căsătoria e o uniune recunoscută social și juridic, iar pentru mulți și spiritual, adică nu e doar iubire, e și program de întreținere zilnică. Pe scurt, e decizia aceea curajoasă de a împărți bucurii, responsabilități și, inevitabil, telecomanda.
Contabilitatea sentimentală: fiecare cu calendarul lui
Întrebarea despre „câți ani” vine la pachet cu o presupunere: că în cuplu există o singură cronologie. În realitate, fiecare își ține evidența după altă unitate de măsură. Unii numără de la cununia civilă, alții de la prima mutare împreună, unii de la primul concediu ratat, iar cei mai sinceri… de la prima ceartă serioasă pe un motiv absolut ridicol. Și dacă tot am ajuns aici, nu e de mirare că și citatele despre căsătorie sau cele duhovnicești ajung cam la aceeași concluzie: răbdarea e o formă de sport extrem.
Căsătoria este triumful imaginației asupra inteligenței. A doua căsătorie este triumful speranței asupra experienței. — Oscar Wilde
Eu, din capul locului, am simțit că urmează ceva. Pentru că atunci când cineva întreabă cu voce tare „de cât timp”, iar celălalt își caută răspunsul cu privirea pe tavan, ai două variante: ori urmează un număr, ori urmează o revelație. Și nu știu cum să zic… la masa aia, revelațiile păreau mai bine hrănite decât numerele.
Răspunsul a venit calm, ca și cum ar fi vorbit despre schimbul de ulei la mașină, nu despre o instituție care promite „la bine și la greu” și apoi te pune să negociezi cine duce gunoiul. El a zâmbit ușor, ea a zâmbit și mai ușor, iar în jur s-a făcut liniște de parcă cineva a oprit muzica doar ca să audă toată sala finalul: Eu de 5 ani, ea de 8!
Comentarii